folclor egiptean

Belly Dance

Cuvantul Bellydance, dans din buric, provine de la cel francez “Dance du ventre” datorat primului contact avut de civilizatia europeana (franceza) cu acest tip de dans, in timpul Invaziei lui Napoleon in Egipt. Belly Dance (in lb engleza) mai este cunoscut si sub denumirile de “dans oriental”, raqs sharqi (in araba: رقص شرقي‎ care inseamna dansul din Est) ori çiftetelli in Turcia si Grecia (in lb greaca: τσιφτετέλι).
Titulatura “dans din buric” este doar una simbolica intrucat acest dans implica toate partile corpului cu accent pe solduri si zona pelviana. Majoritatea miscarilor implica izolarea diferitelor parti ale corpului : solduri, umeri, piept, stomac, etc. Belly dance imbraca diverse forme (ca stil si costume) in functie de tara si de regiune iar noi stiluri (ex tribal) au fost inventate in Occident datorita popularitatii sale internationale.

Stilul  Raqs sharqi ( رقص شرقي‎) este si cel mai cunoscut europenilor, fiind interpretat in multe cabarete si restaurante cu profil oriental, din intreaga lume, de catre femei. Acelasi dans poate fi executat si de barbati, ca dans individual sau colectiv, adesea improvizat, desi dansatorii de elita au o coregrafie dinainte stabilita.
Raqs ballady, (in araba: رقص بلدي‎; literally, dans folcloric/din popor) este un stil folcloric adus de triburile arabe stabilite in Egiptul de Sus, fiind astazi folosit de barbati si femei la diverse ocazii festive si petreceri(de ex nunti) in tarile din Orient.

Radacinile dansului oriental sunt atat de adanci incat se pierd in negura timpului. Exista mai multe teorii cu privire la autenticitatea dansului si originile acestuia, insa disputele raman deschise.
Una din teorii sustine ideea ca miscarile scurte ale soldurilor si contractile musculare deliberate isi au originea in dansul fertilitatii adesea executat ca o recreere simbolica a nasterii in cadrul ritualurilor de venerare a unor zeitati ale fertilitatii. O alta idee, des vehiculata alaturi de prima, in special in scolile de dans oriental este aceea ca dansul a fost initial interpretat de femei pentru femei ca exemplu de miscari ce usureaza nasterea. O a treia teorie sustine ca belly dance a fost dintotdeauna o forma de distractie, unii istorici sustinand ideea ca reprezentarile egiptene ale miscarilor dansatoarelor antice seamana foarte mult cu acest stil de dans.
Toate aceste teorii au o baza reala insa nici una nu prevaleaza, motiv pentru care se considera ca toate ar fi contribuit la dezvoltarea dansului oriental de astazi.

Dansul oriental a fost popularizat de triburile nomade de tigani care migrand din India si trecand prin Afganistan, Persia, Turcia ori Egipt si Nordul Africii ofereau aceasta forma de divertisment comunitatilor locale pentru a se putea intretine. Belly dancing a devenit astfel foarte popular cu precadere in Turcia si Egipt.
Dupa 1453 tigancile stabilite in Istanbul au inceput sa fie solicitate pentru amuzamentul doamnelor motiv pentru care era absolut necesar ca artistii sa fie de sex feminin. Dansatoarele si muzicienii numiti chengis au construit un stil aparte (miscari complexe ale soldurilor, scuturari, o anumita mimica a fetei, dansul cu val si cymbal pt degete) preluat in mare parte in dansul oriental actual.

In Egipt, tigancile numite ghawazee dansau la festivitati, nunti, in cafenele si piete. Repertoriul lor era variat  bazat pe muzica si dans cu val, bete, sabii si lumanari. Aceste manifestari erau tolerate deoarece aduceau venituri frumoase din taxarea artistilor dar in final “reclamatiile” religioase la adresa lor au prevalat laturii pecuniare iar reprezentatiile ghawazee au fost interzise in Cairo in 1834. Intre 1849-1856 interdictia a fost ridicata dar sanctiunea dansului in public ramane, motiv pentru care acesta se muta in interior luand nastere stilul oriental-cabaret.

Lumea  occidentala a avut primul contact cu acest dans in 1798 in timpul invaziei naopleoniene din Egipt, cand trupele franceze au intalnit dansatoarele Ghawazee si apoi rafinatele Almeh. Ulterior belly dance a fost popularizat in timpul epocii romantice din sec 18-19 cand artistii orientalisti incep descrierea unor imagini romantice a vietii de harem din Imperiul Otoman. In aceeasi perioada dansatorii orientali isi incepusera reprezentatiile in Europa cu ocazia targurilor internationale. Popularitatea dansului va creste vertiginos o data cu Targul Mondial de la Chicago din 1893 si publicitatea creata in jurul unei dansatoare cu numele “Little Egypt”.  Little Egypt a atras un val de controverse, miscarile sale fiind imitate atat de extrem si lasciv de diferiti impostori incat s-a vazut silita sa protesteze impotriva celor care ii transformasera arta in vulgaritate. Fanteziile insa au continuat fiind imediat preluate de romancieri si Hollywood. Astfel, merita mentionate: scriitoarea franceza Collette care declara autentice propriile sale interpretari ale dansului si dansatoarea pseudo- javaneza Mata Hari (origine reala: olandeza)-dovedita a fi spion german.

Dansul Saidi

Dansul Saidi provine din Sudul Egiptului (Egiptul de Sus) fiind un dans vesel si foarte energic al taranilor egipteni. Dansatorii folosesc unul sau doua bete, original fabricate din bambus. Exista doua tipuri de Saidi: Raks Assaya si Tahtib.

Cuvantul Tahtib, insemnand dansul cu bete, era initial un gen de conflict cu bete intre barbati pentru a-si demonstra forta. Tahtib impreuna cu Sebekkah erau primele stiluri de lupta din Egiptul Antic, fiind consemnat inca din perioada faraonica pe peretii templelor. Familiile regale erau instruite in forme mult mai avansate, inca de la varste fragede pentru a se putea apara de atentate. Nu exista consemnari asupra modului in care a aparut acest gen de arte martiale, singurele scrieri referindu-se la Faraonul Menes care a unificat Egiptul si a carui dorinta era crearea celei mai puternice armate din lume. In acest sens el va invita experti militari din intreaga lume antica pentru a-i instrui armata. Acest gen de antrenamente a condus la crearea unui stil de lupta complex cu reguli si tehnici proprii.
Elemente din Tahtib se regasesc si in alte arte martiale ale lumii: Eskrima, KungFu-ul “Sprancenelor albe”(numit Bak Mei), Pencak Silat, Krav Maga, Muay Thai, Hwa Rang Do, Ninjitsu, Capoiera. In plus el este legat cultural de muzica si dans, asemanator Capoierei Braziliene ori Silat-ului Indonezian.
Luptele cu bata erau folosite adesea in solutionarea unor dispute intre familiile rivale ale taranilor egipteni. Asa cum mentiona in sec 19 renumitul orientalist Edward Lane: "Nebboot (batul/bata) este o arma formidabila adesea observabila la taranul egiptean care o poarta cu el in calatorii”.
De-a lungul timpului Tahtib a devenit doar un dans folcloric al barbatilor, batul fiind vazut drept un simbol al masculinitatii.  Cu toate acestea exista si o versiune feminina a dansului, mult mai usoara, mai eleganta si mai putin agresiva dezvoltata pe marginea dansului oriental. Aceasta este insa mult indepartata de Tahtib. Batul folosit e mai usor si subtire, avand adesea forma unei carje, frumos ornamentate.

Tahtib ca forma artistica incorporeaza latura razboinica, aspectul estetic si placerea jocului. Dansul este popular la orice ocazie festiva: nunti, petreceri de bun venit, festivaluri ale recoltei.  Stilul de dans Tahtib executat pe scenele din Orient, in cadrul unei coregrafii bine studiate, difera de natura salbatica a jocului, observabila in cadrul festivalurilor sau a altor adunari sociale.

Batul, numit Asa, Asaya sau Nabboot este lung de 1,2 m si- manuit cu forta de dansatori, in jurul corpului, in opturi largi- determina o deplasare a aerului cu un suerat perceptibil in audienta. O alta forma a dansului este executata de pe cal si se foloseste un bat mai lung, de 3.7 m.
 
Varianta Raks Assaya este dansata de barbati si/ori femei si este o versiune mult mai acrobatica a manuirii batului.
Dansul femeilor cu carja poate include printre elemente: balansarea acesteia, rotirea ei in jurul capului, alternand cu scuturari ale pieptului si soldurilor. Carja femeilor este mai scurta decat batul folosit de barbati pentru a le conferi un control usor asupra ei. Varianta Saidi feminin este adesea vazuta ca o parodiere a dansului masculin intrucat dansatoarele folosesc batul intr-o maniera sagalnica, aventuroasa omitand lupta. Cateva miscari amintesc de Tahtib si uneori barbatii imita stilul femeilor.

Saidi poate fi dansat in duet, in grup de femei si barbati, ori solo. Costumul traditional al barbatilor consta in: pantalon, 2 galabii cu maneci largi rascroite la baza gatului si un fular/esarfa lunga infasurata in jurul capului (gen turban). Femeile poarta o rochie populara (Beledi) cu o centura sau o esarfa legata in jurul soldurilor si val pe cap.
Muzica pentru Saidi este cantata la instrumente traditionale:  Tahvol (toba mare ) Rababa (stramosul viorii), Mizmar (un gen de trompeta lunga specifica) si alte instrumente de percutie (dumbek, tabla beledi). Ritmul este si el unul special (4/4) si se numeste Makloub.

Tanoura si Dansul Dervishilor sufisti

Ordinul Dervishilor Mawlawi cunoscuti sub numele de Dervisii rotitori” este o fratie a sufistilor (mistici musulmani) fondata in Konya, Turcia de catre poetul sufist persan Jalal ad-Din ar-Rumi (1273), a carui titlu Mawlana ("invatatorul nostru") va da si numele ordinului. In timpul Imperiului Otoman acest ordin s-a raspandit in toata lumea musulmana avand mai multe centre conectate cu cel principal din Konya. Sediul central se va muta din Konya in Aleppo, Siria in 1925 apoi la Damasc iar in 1929 Ordinul Mawlawi va veni in Cairo si se va instala la picioarele Citadelei, langa Moscheea Sultanului Hassan.

Cuvantul persan darwish (in trad lit. “pragul usii”) acceptat in araba si turca (dervish) descrie de fapt sufistul aflat la poarta iluminarii. Unii considera ca originea cuvantului sufi este data de pelerinele din lana ale acestor asceti in timp ce altii il asociaza cu grecescul “sofos” = intelepciune. Cuvantul Sama care in lb araba inseamna a asculta era o practica sufista de a asculta muzica si cantari care sa apropie misticul de Dumnezeu. Dervisii Mawlawi combinau sama cu dansul. Unii dintre ei cereau ca la propriile funeralii sa nu existe bocitori ci sesiuni Sama care sa le celebreze intrarea in viata eterna.
Se spune ca semnificatia filosofica a rasucirii provine de la povestea comerciantului care murmurand numele lui Dumnezeu si incepand sa toarca lana realizeaza ca numai o miscare continua poate crea un fir uniform si orice gest neuniform poate  rupe firul, aceasta fiind nu doar o explicatie a vietii si a existentei ci si o trezire intr-un plan mult mai inalt al constiintei.

Dansul Dervisilor este un exemplu de dans pur, ritualul facand parte dintr-o ceremonie musulmana numita “Zikr” al carui scop este glorificarea Divinitatii si cautarea perfectiunii spirituale.
Dervishii poarta deasupra hainelor o pelerina neagra (khirqah) simbolizand mormantul si o caciula inalta din par de camila (sikke) reprezentand piatra de mormant. Pe dedesubt se afla hainele albe de dans constand intr-un gen de fusta cloche larga(tannur) si o vesta scurta (destegül). In timpul dansului, in momentul “inaltarii” dansatorii isi arunca vesmintele negre ale mormantului aparand in albul iradiant si stralucitor al reinvierii. Liderul ordinului va avea ca semn distinctiv o esarfa verde infasurata la baza palariei.
Zona de dans este circulara si totul e asezat in functie de un plan central simbolizand Universul.  Semnificatia filosofica a rotirii in cerc se bazeaza pe ideea de ciclicitate:  lumea incepe intr-un anumit punct si se incheie in acelasi punct , de aceea dervisii stau in cerc ascultand muzica , apoi se ridica incet, si se misca usor pentru a-l saluta pe invatator. Dervishii isi incep sama plimbandu-se de trei ori  in jurul semahanei (zonei de dans) dupa care, isi arunca mantiile negre ce reprezinta mormantul  pentru a tasni in hainele albe in aceeasi maniera in care sufletul lor va parasi aceasta lume. Ei isi pastreaza spatiile individuale si incep sa se invarta ritmic. Isi dau capul pe spate ridicandu-si palma dreapta ca simbol al daruirii si acceptarii , al relatiei pamant-ceruri. Ritmul muzicii se accelereaza iar ei se rotesc din ce in ce mai rapid, moment in care dansatorii intra in transa in incercarea de a-si pierde identitatea si a se uni cu Cel Atotputernic. Apoi,  se aseaza, se roaga si reiau dansul. Ceremonia se incheie cu o rugaciune si o procesiune.
In timpul dansului, dervishul sufist poate fi vazut pronuntand un dhikr care este o repetitie a "la illaha illa'llah" (nu exista alt dumnezeu decat Dumnezeu) dar adesea el va repeta doar  "Allah"(Dumnezeu) stiind ca omul poate muri in orice moment si astfel dorind ca numele Lui sa fie mereu pe buzele si in inimile lor.