Istoria Egiptului -partea a 2-a (e.n)

Cucerirea musulmana

Intre anii 639-642 e.n Egiptul a fost cucerit de arabi sub conducerea lui Amr Abn El Ass, in timpul Califului Omar. Ultima dinastie araba a fost cea ayyubida fondata de Salladin in anul 1171. Salladin (Salah Eldin) este renumit pentru ca a determinat retragerea cruciatilor din Palestina incheind cu ei tratate. Din pacate, acestea au fost incalcate si succesorii sai au luptat impotriva cruciatilor pana la expulzarea lor definitiva. Egiptenii copti, dezamagiti de sistemul strict si de taxele foarte mari impuse de imperiul bizantin au opus putina rezistenta cuceritorilor arabi. Astfel, s-a incheiat un tratat in urma carora arabii promiteau respectarea practicilor religioase, a vietii si proprietatilor copte in schimbul unei taxe (jizyah) si kharaj (o taxa pe terenul agricol). Arabii au adoptat sistemul administrativ descentralizat al bizantinilor cu guvernatori de provincii care se subordonau unui guvernator sef ce locuia in Alexandria. Mai tarziu insa capitala a fost mutata la Al Fustat (trad lb araba =cortul) la cativa km de actualul Cairo.

Timp de 2 secole Egiptul a fost condus de guvernatori numiti de calif (liderul comunitatii musulmane) iar sistemul oscila de la sever si religios- opresiv la indulgent, in functie de caracterul guvernatorului, de relatia sa cu populatia locala si de nevoile sale financiare. Imigrarea triburilor arabe si folosirea limbii arabe in toate documentele publice au condus la o arabizare lenta transformand Egiptul copt intr-o tara araba musulmana, limba copta ramanand doar o limba liturgica.

In timpul califatului Abbasid (750-868) guvernatorii erau numiti pe perioade mai scurte iar tara era cutremurata de revolte intre cele doua factiuni islamice (shiiti si sunnitii majoritari) ale populatiilor arabe stabilite aici. Adesea la acestea se adaugau si protestele coptilor datorate impozitarii excesive. Este o perioada de persecutie si abuzuri exercitata de guvernatori. Razvratirile erau suprimate dur de autoritati dar situatia devenise atat de tensionata incat in sec 8 un grup de emigranti andaluzi aliati cu un trib arab au preluat controlul asupra Alexandriei pana cand au fost infranti de o armata special trimisa de la Bagdad. In anul 832 e.n aramata turca pune capat si revoltelor copte.  In ciuda acestor insurectii centrele comerciale au inflorit iar Al Fustat devine o metropola.

Incepand cu anul 856 Egiptul este oficial recunoscut drept „feuda” a armatei turce care domina Califatul din Bagdad . Treisprezece ani mai tarziu avea sa fie trimis aici ca guvernator tanarul turc Ahmed Ibn Tulun.
Tulun, persoana cu o educatie aleasa, va transforma Egiptul intr-o provincie autonoma legata de abbasizi doar de plata unui mic tribut. In timpul domniei sale tara a prosperat extinzandu-si granitele si anexand Siria. Dinastia lui Tulun (tulunizii) a domnit timp de 37 ani  peste un imperiu format din Egipt, Palestina si Siria.

Fatimizii
Dupa ce ultimul domnitor Tulunid s-a stins, tara se afla intr-o perioada de anarhie si astfel a fost o prada usoara pentru Fatimizi. Fatimizii,o Dinastie siita, au respins Autoritatea Abbasizilor (909) si si-au proclamat propriul califat in Tunisia. In sec 10 Fatimizii controlau nordul Africii inclusiv Egiptul (ocupat in 969 e.n). Fatimizii au pus bazele unui nou oras-capitala la Nord de Al Fustat: Al Qahera (Cairo). Al Fustat a ramas insa centrul economic al tarii, bucurandu-se de o maxima inflorire. Nasr i Khosrau, un calator iranian care vizita Egiptul in 1046 era uluit de complexele urbane supraetajate si de sistemul subteran de canalizare, de pietele bogate si de siguranta orasului.
Fatimizii, desi siiti, au coexistat pasnic cu sunitii majoritari si au fondat cea mai veche universitate din lume Al Azhar (970-972 e.n), Cairo devenind astfel un principal centru intelectual.

Ayyubizii
Pacea a luat sfarsit o data cu ultimul conducator fatimid care nu si-a putut controla regimentele de soldati berberi si sudanezi. In plus, nivelul scazut al Nilului  a adus cu sine foametea (1065) iar in 1090 un nou pericol pandea Egiptul: Prima cruciada organizata de Vestul Europei care isi impusese controlul crestin asupra Siriei si Palestinei. Califii fatimizi, aflati la discretia generalilor lor, au apelat la Nur ad-Din de Halab (Aleppo), care a trimis o armata in lupta impotriva cruciatilor (1168). Salladin, unul din generalii lui Nur ad-Din' a fost instalat ca vizir. In  1171 acesta aboleste califatul Fatimid instaurand dinastia Ayyubida si regimul sunit. Salladin recucereste mare parte din Siria si Palestina si devine cel mai puternic conducator din Orientul Mijlociu. Nepotul sau, Sultan al-Kamil i-a succedat la tron (1218-1238), si a aparat cu succes Egiptul de atacurile crestine in 1218-1221, dar dupa moartea sa puterea ayyubida intra in declin. A noua Cruciada condusa de Ludovic IX al Frantei a fost respinsa in 1249 cu ajutorul mamelucilor-trupe de sclavi aflate in serviciul ayyubizilor. In anul urmator insa, mamelucii ii rastoarna pe ayyubizi si isi instaureaza propriul regim.

Mamelucii
Prima dinastie a mamelucilor , Bahri – au detinut puterea in Egipt ca sultani, pana in 1382. Succesiunea ereditara era adesea trecuta cu vederea tronul fiind uzurpat de puternici comandanti militari. Multi dintre acestia au fost conducatori remarcabili cel mai bun exemplu fiind Baybars I care a pus capat avansarii mongole catre Siria si Egipt in 1260. Mamelucii au mai respins doua invazii mongole si au izgonit pe cruciatii din regiune. La sfarsitul sec 14 mamelucii isi extinsesera puterea pana la granitele Asiei Mici.
Epoca mamelucilor se remarca printr-o extraordinara inflorire a artelor si o expansiune comerciala fara precedent. Dupa moartea sultanului Al Nasir in 1341, Egiptul intra in declin pentru ca succesorii erau simple marionete ale emirilor iar in 1348 Ciuma Neagra loveste tara in plin reducandu-i drastic populatia.

A doua dinastie apartine celeilalte ramuri Mamelucii Burjis care au domnit intre anii 1382-1517. Din pacate nici acestia nu au dovedit mana de fier, lupta pentru putere fiind acerba intre reprezentantii elitei. Totusi, in ciuda revoltelor interne, mamelucii reusesc sa se mentina in fruntea Egiptului si a Siriei datorita abilitatii lor in respingerea invaziilor.
In sec 16 , mamelucii sunt invinsi de Imperiul Otoman a carui armata cucereste Egiptul in 1517 sub conducerea Sultanului Selim I.

Otomanii
Perioada otomana, desi lunga, nu s-a remarcat in mod deosebit decat prin faptul ca a avut un sistem de guvernare relaxat motiv pentru care atat coptii cat si evreii si-au facut un rost in Egipt ca intelectuali, comercianti si functionari publici. Puterea Otomana insa avea sa se deterioreze considerabil in sec 18 astfel incat in 1796 o revolta interna ii aduce Egiptului o semi-independenta. Cu toate acestea tara ramane oficial parte a Imperiului otoman, pana in anul 1915.
In loc sa procedeze la exterminarea mamelucilor, otomanii i-au folosit alaturi de ieniceri in  armata si administratie. Ei numesc un guvernator si aduc sase regimente pe care le stabilesc in diferse puncte ale Egiptului. Ulterior membrii regimentelor aveau sa se amestece cu localnicii si casatorindu-se aici sa contribuie la viata economica si politica. Zonele rurale incep sa fie tratate cu prioritate iar productia obtinuta merge la elita otomana. In timp insa, cresterea necontrolata a preturilor (sec 16) a condus la rivalitati intre regimente, slabind controlul, moment de care mamelucii au profitat pentru a se reintoarce la putere.

Mamelucii
Guvernatorul otoman devenise o simpla marioneta intai in mainile regimentelor care detineau puterea militara si apoi in mainile mamelucilor care au preluat controlul regimentelor. Bey-ul mameluc (Sheikh al Balad- seful orasului) este acum recunoscut ca adevaratul conducator al zonei. La mijlocul sec 17 emirii mameluci isi stabilisera deja suprematia, colectand taxe din ce in ce mai mari, mai ales din zonele urbane, pentru a-si finanta campaniile militare din Siria si Arabia si diminuand influenta otomana. Inalta Poarta insa nu a intervenit atat timp cat isi primea regulat tributul, desi, in ideea intaririi propriei autoritati otomanii i-au invins pe mameluci in Siria.
Perioada sec 16- mijlocul sec 18 se remarca prin prosperitate comerciala; Egiptul aflat la rascrucea multor rute comerciale, devenise centrul unui comert infloritor de cafea, tesaturi si mirodenii.
Mamelucii au condus Egiptul pana in 1798 insa ultimii 30 de ani au fost adesea marcati de ciuma si foamete care au redus drastic populatia tarii  (la 4 milioane suflete).

Napoleon
Sosirea lui Napoleon Bonaparte in Egipt, in 1798 a marcat un nou capitol in istoria tarii si in istoria Orientului Mijlociu in general, datorita socului cultural si tehnologic pe care acest contact cu civilizatia europeana l-a avut asupra zonei, trezind din letargie pe otomani. Egiptenii nu aveau nici cea mai vaga idee despre civilizatia europeana si nivelul de dezvoltare al acesteia, Murat Bey trimitand trupe slab echipate si antrenate care sa tina piept armatei franceze de 40.000 soldati bine instruiti. Dupa ce a fost infrant, Murat bey a parasit Cairo in graba ordonand arderea acestuia.
Napoleon a adus cu sine un numar mare de specialisti si oameni de stiinta care sa intocmeasca o lucrare enciclopedica de evaluare a Egiptului, lucrare cunoscuta sub numele de "Description de l'Egypte". Expeditia sa a contribuit in mod semnificativ la descoperirea vechii civilizatii faraonice si a pietrei Rosetta datorita careia au putut fi descifrate hieroglifele.
Invazia napoleoniana a determinat o drastica revizuire a opticii egiptenilor si otomanilor turci care au inteles progresul tehnologic si superioritatea Vestului astfel incat s-a trecut la adoptarea modelelor franceze in diverse domenii, cu precadere cel militar, instructori francezi fiind invitati sa pregateasca armata si importul de arme devenind o afacere prospera pentru indivizi insa paguboasa pentru statul in sine (pentru ca se importa doar produsul finit nu si procesul de fabricatie al lui).

Vremea lui Mohammed Ali
Ocupatia franceza a fost de scurta durata, neexistand nici macar un control deplin pe intreg teritoriul tarii, productia agricola (granarele) din Egiptul de Sus ramanand in mainile mamelucilor. Invazia lui Napoleon nu a avut un impact de durata insa a marcat un interes sporit al Europei pentru Egipt. In 1801, o forta armata anglo-otomana ii alunga pe francezi insa luptele pentru putere intre mameluci si otomani nu fac decat sa duca tara in declin, pana cand Mohammed Ali, un general otoman de origine albaneza a obtinut puterea sprijinit fiind de populatia locala. In 1805 Inalta Poarta il declara pe acesta guvernator al Egiptului. Domnia lui Mohammed Ali (1805-1849) a fost una plina de evenimente, el fiind de altfel considerat „parintele Egiptului modern”, datorita  eforturilor sale de modernizare a tarii si apropierea de civilizatiile europene.
Mohammed Ali a fost un abil politician, distrugandu-si sau cumparandu-si incet toti oponentii si devenind unica sursa de autoritate. In dorinta de a obtine control deplin asupra rutelor comerciale care treceau prin Egipt, el porneste razboaie de expansiune, cucerind Al Hijaz (in Arabia Saudita) in 1819 si Sudanul (din 1820-1822) si era gata sa sprijine Sultanul Otoman in inabusirea insurectiei din Grecia. Puterile Europei au intervenit insa in vederea stoparii expansiunii sale si Mohammed Ali a fost fortat sa se retraga.
In Egipt, a fost incurajata productia interna de bumbac care sa alimenteze Europa cu materie prima si sa finanteze  proiectele industriale egiptene. In aceeasi idee, se instituie taxe vamale si monopolul asupra circulatiei marfurilor. Multi egipteni incep sa studieze in Europa prentru desavarsirea educatiei in domenii tehnice si multi europeni sunt angajati ca instructori si consultanti pentru a pune bazele unei industrii manufacturiere in Egipt.
In 1831 Mohammed Ali invadeaza Siria venind in conflict direct cu Inalta Poarta. Armata egipteana infrange trupele otomane si in 1833 ameninta Constantinopolul (Istanbul). Inca o data, Rusia, Anglia si Franta intervin iar trupele egiptene se retrag.
Expansiunea Egiptului si controlul sau peste rutele comerciale deranjau interesul crescand al Angliei pentru Orient, un debuseu important pentru industria engleza. In plus,  Anglia se temea ca fragilitatea Imperiului Otoman amenintat de Egipt ar fi atras automat Rusia in Mediterana, motiv pentru care intervine din nou in apararea Portii atunci cand Mohammed Ali se revolta impotriva Sultanului in 1839. Mohammed Ali obtine drepturi ereditare de domie asupra Egiptului in schimbul renuntarii la celelalte cuceriri ale sale si cu conditia respectarii statutului de Vasal al Imperiului Otoman.

Influenta straina
Dupa moartea lui Mohammed Ali in 1849, tara se afla sub influenta crescanda a puterilor occidentale. Fiul sau Said Pasha a incercat sa modernizeze Egiptul insa, nefiind la fel de priceput in treburile statului, asemeni tatalui sau,  nu a reusit decat sa mareasca datoria tarii.
Khedive Ismail, succesorul sau ajuns la putere in 1863, avea sa termine proiectul de modernizare inceput de Mohammed Ali. Ambitia sa era aceea de a aduce Egiptul la acelasi nivel de cultura, civilizatie si dezvoltare cu majoritatea natiunilor europene.
Dezvoltarea modernului Cairo a inceput in timpul lui Ismail prin construirea unui oras in stil european la vestul centrului sau medieval. Tot in timpul lui Ismail au fost finalizate lucrarile la Canalul de Suez (1869). Acesta, construit cu mana de lucru locala si supraveghere franco-britanica era de o importanta  vitala pentru comertul cu Vestul si pentru rolul Angliei in Indii. Inaugurarea Canalului a fost celebrata prin numeroase evenimente culturale, comisionarea operei „Aida” pentru noua Opera din Cairo si cladirea mai multor palate luxoase printre care Omar Khayyam (construit initial pentru imparateasa franceza Eugenie). Astazi palatul Omar Khayyam este parte a hotelului Cairo Mariott.
Din pacate, toate aceste proiecte au implicat imprumuturi costisitoare la bancile europene, au falimentat economia nationala, si au adus tara in incapacitate de plata, moment in care Egiptul a fost nevoit sa accepte controlul creditorilor britanici si francezi.  Astfel, in 1876 o comisie anglo-britanica preia controlul asupra Finantelor tarii iar in 1879 Sultanul il schimba pe Ismail cu fiul sau Tawfik Pasha. Capii armatei egiptene dezgustati de slabiciunile guvernului, pornesc o rebeliune impotriva controlului strain iar Tawfik solicita ajutor Angliei care ocupa tara in 1882.

Ocupatia britanica
Fortele britanice au inabusit rebeliunea din 1882 marcand totodata inceputul ocupatiei engleze si includerea virtuala a Egiptului in sirul lung al coloniilor coroanei pana in 1922 cand, datorita valului crescand de nationalism, Anglia declara independenta Egiptului. Cu toate acestea influenta britanica va continua sa domine viata politica si economica a tarii, inclusiv reformele guvernamentale.
Interesul principal al englezilor in Egipt era Canalul de Suez, aceasta fiind cea mai scurta ruta catre Perla Coroanei: India
Promisiunile de evacuare a tarii o data ce ordinea va fi restabilita vor fi de multe ori incalcate si Egiptul va ramane sub ocupatia britanica pana in 1954. Desi Tawfik si-a pastrat tronul, rolul sau era pur decorativ, adevaratul conducator al tarii fiind Consulul general al Marii Britanii (cel mai important consul fiind Sir Evelyn Baring sau Lord Cromer).

In timpul ocupatiei britanice revoltele interne au continuat, cele mai importante fiind cea a fanaticului religios Mohammed Ahmed-Ibn-el-Sayed autoproclamat Mahdi (sau al 12-lea Calif) si cea a avocatului Mustafa Kamel.
Tawfik si succesorul acestuia (AbbasII) au apelat adesea la ajutorul trupelor britanice in restabilirea ordinii.
In aceasta perioada economia tarii bazata pe agricultura s-a axat in special pe cultivarea bumbacului, atat de important industriei textile britanice iar din granar Egiptul s-a transformat in importator de cereale pentru acoperirea nevoilor populatiei. Dezvoltarea sistemului de irigatii a extins suprafetele cultivabile si intr-o perioada de timp rezonabila, datoria catre britanici a fost platita. Cu toate acestea, promisiunile de evacuare ale englezilor incep sa se rareasca, demonstrand ca de fapt datoria externa fusese doar un pretext pentru ocuparea tarii, adevaratul interes al Angliei fiind Canalul de Suez.
Ocupatia ilegala a fost sanctionata la nivel international in 1904 si in final folosita ca moneda de schimb de catre Franta care recunostea Angliei drepturi in Egipt atat timp cat si Anglia recunostea Frantei drepturi in Maroc. Egiptul se afla astfel sub protectorat britanic iar trupe englezesti vor pazi Canalul si alte puncte de interes.

Miscarile nationaliste s-au oprit o data cu izbucnirea Primului Razboi Mondial (1914)cand Turcia a intrat in razboi de partea Germaniei iar Anglia declara Egiptul Protectorat Britanic si il inlocuieste pe Abbas II cu Hussein Kamil care primeste si titlul de sultan. In acest moment legaturile intre Egipt si Turcia sunt iremediabil rupte iar britanicii promit Egiptului schimbari in guvern dupa terminarea razboiului.
Aceste promisiuni au dat multe sperante de independenta si astfel in 1918 ia nastere o noua miscare nationalista numita „Wafd”(in trad „Delegatia”) in vederea planificarii viitorului tarii. Aceste sperante s-au spulberat insa la refuzul Marii Britanii care, dupa razboi, nu a mai vrut sa dea curs cerintelor egiptenilor si a procedat la exilarea lui Saad Zaghul liderul Wafd. Tara a erupt in revolte violente iar Anglia a fost nevoita sa-l elibereze pe Saad Zaghul insa britanicii au reusit sa zadarniceasca audierile acestuia la Conferinta de Pace de la Paris. Violentele interne au continuat pana cand Marea Britanie declara Egiptul monarhie independenta sub domnia regelui Fuad I (succesorul lui Hussein). Cu toate acestea, britanicii isi rezerva oficial dreptul de a interveni in treburile interne ale Egiptului in situatia in care interesele lor sunt amenintate. O asemenea declaratie era echivalenta cu o semindependenta a tarii, permitand in continuare exercitarea controlului britanic.
Noua Constitutie din 1924 a fost rezultatul unei lupte intre rege, ambasadorul britanic si Wafd, dar nici unul din guvernele care s-au perindat ulterior la putere nu a reusit sa smulga vreo concesiune englezilor, care au continuat sa-si exercite controlul asupra punctelor de interes economic.
In 1936 tronul ii revine tanarului Farouk (16 ani) ca succesor al lui Fuad.
In acelasi an, datorita contextului international cauzat de invazia italiana a Etiopiei, are loc semnarea primului tratat egipteano-britanic. Si in aceste conditii, insa, englezii continua sa se amestece in treburile interne ale Egiptului si sa pazeasca Canalul de Suez.

Al doilea razboi mondial a constituit un nou pretext pentru reocuparea Egiptului de catre britanici care au folosit tara ca baza de atac impotriva trupelor din Africa ale generalului Rommel. Nazistii se aflau pe punctul de a cuceri Egiptul dupa ce au ajuns in El Alamein insa au fost infranti de vicontele de Montgomery in batalia de la El Alamein din Noiembrie 1942. Desi prezentata de „Aliati” ca pe o mare victorie, armata generalului Rommel a fost slab echipata (doar 20 de tancuri in stare de functionare) fata de forta armata covarsitoare a britanicilor. Populatia locala i-a primit pe nazisti cu simpatie sperand ca acestia ii vor alunga pe englezi din Egipt iar mai tarziu, in timpul razboiului, Egiptul a condus celelalte tari arabe in formularea Protocolului de la Alexandria si formarea Ligii arabe, presionand Marea Britanie pentru independenta reala si totala.

Razboiul din 1948 impotriva Israelului
Guvernul egiptean hotaraste intrarea Egiptului in razboi, la chemarea Ligii Arabe, desi primul ministru la acea data Nokrashy Pasha prezisese infrangerea. Razboiul impotriva Israelului a fost vazut ca o „datorie de onoare” in impiedicarea formarii statului Israel, insa armata egipteana era total nepregatita.
Regele Farouk nu se dovedise a fi un abil conducator iar inclinatiile sale catre „cele lumesti” in detrimentul afacerilor statului i-au adus adevarate lovituri de imagine si desigur, multa opozitie.
Intre timp, Israelul sustinut militar de SUA cu armament de ultima ora, a trecut fara probleme de liniile inamice pana la Eilat si a recucerit Negev-ul. Gamal Abdel Nasser a fost printre numerosii ofiteri egipteni capturati si schimbati ulterior ca prizonieri de razboi. Nasser si ceilalti ofiteri, martori ai acestor umilinte au atribuit infrangerea regimului corupt al lui Farouk. Ei au format Miscarea Ofiterilor Liberi care a rasturnat guvernul in 1952, a abrogat Constitutia din 1923, l-a izgonit pe rege iar in 1953 a declarat Egiptul republica.

Egiptul republica:

Nasser
Primul presedinte al republicii a fost generalul Muhammad Naguib, al carui rol era mai curand figurativ, adevaratul lider fiind Gamal Abdel Nasser unul din ofiterii Consiliului de Comanda al Revolutiei. In aprilie 1954 Nasser devine prim ministru pentru ca in noiembrie Naguib sa fie inlaturat iar Nasser sa capete autoritate deplina. In iulie 1956 Nasser este oficial ales presedinte. Figura carismatica, noul presedinte devine un lider in lumea araba promovand si implementand „socialismul arab” si nationalizand economia egipteana.
Initial Nasser adoptase o politica pro-occidentala reusind cu succes sa negocieze evacuarea fortelor britanice din Egipt(1954). Mai tarziu insa, politica sa a devenit neutra si apoi solidara cu alte natiuni din Africa si Asia, transformandu-se intr-un adevarat avocat al unitatii arabe.
In eforturile sale de a obtine armament pe care tarile vest europene nu i l-ar fi furnizat, Nasser se adreseaza blocului estic insa dupa o asemenea „mutare”, Banca Mondiala refuza cererea de imprumut a Egiptului, in vederea finantarii proiectului Marelui Baraj. In acest context Nasser nationalizeaza Canalul de Suez si utilizeaza veniturile obtinute din acesta in constructia barajului. Suparati pe o asemenea manevra, Franta si Anglia, principalii actionari ai Canalului, se aliaza cu Israelul si ataca Egiptul in 1956 insa presiunile SUA , URSS si ONU ii obliga sa se retraga iar fortele ONU sunt instalate la granita dintre Egipt si Israel formand o zona-tampon..
Continuandu-si visul de uniune a arabilor, Nasser va realiza in 1958 o uniune intre Egipt si Siria cu numele de Republica Unita Araba, care insa nu dureaza decat 3 ani datorita dorintei siriene de reafirmare a propriei independente si suveranitati.
In timpul regimului Nasser opozitia este suprimata, in viata politica existand un singur partid: Partidul de Uniune Nationala. O serie de decrete limiteaza dreptul de proprietate iar in 1961 intregul capital strain investit in Egipt este nationalizat,
In 1962 PUN isi schimba denumirea in Uniunea Socialista Araba, in care femeile (emancipate intr-o perioada anterioara), aveau sa fie alese in functii de conducere.
In acelasi an Egiptul se implica in razboiul civil din Yemen, intarind miscarea republicana impotriva fortelor monarhiste yemenite. Aceasta participare a implicat uriase costuri materiale si de vieti omenesti, slabind economia Egiptului.
In 1967, continuand lupta araba impotriva Israelului, Nasser inchide stramtoarea Tiran pentru vasele israelite si solicita retragerea trupelor ONU de la granita cu Israelul.
Interpretate ca pe un act de razboi, aceste masuri au declansat atacul Israelului asupra Egiptului, cu ocuparea unor pozitii in Sinai si avansarea pana pe malul drept al Canalului de Suez. Razboiul de 6 zile a lasat Israelul in posesia intregii peninsule Sinai. Consiliul de Securitate al ONU solicita Israelului sa se retraga din teritoriile ocupate insa acesta refuza si continua sa avanseze in Sinai.
In momentul in care negocierile nu pareau sa duca nicaieri, Nasser solicita sprijinul URSS care reinarmeaza Egiptul in schimbul unei baze navale. In Septembrie 1970, presedintele egiptean moare in urma unui atac de cord suferit in timpul concluziilor unei Conferinte a Ligii Arabe desfasurate la Cairo.

Sadat
Dupa moartea presedintelui Nasser unul din „ofiterii liberi” initiali, vice presedintele  Anwar el-Sadat, este ales Presedinte al Republicii.
Sadat va elibera detinutii politici care au fost inchisi din ordinul lui Nasser si va trece la o liberalizare economico-politica, inclusiv la acordarea libertatii de expresie a presei strict controlata pana la acea ora de regimul Nasser.
Confruntarile dintre Egipt si Israel au continuat dupa 1969 atragand multe costuri militare si umane motiv pentru care Sadat cauta o solutie de impulsionare a negocierilor si planifica in secret un razboi de eliberare a Sinaiului. Astfel, va relua si intari legaturile cu celelalte state arabe si in special cu Arabia Saudita care ii va finanta importul de arme din URSS.
In data de 6 Octombrie 1973 in Ziua Sfanta de Yom Kippur (importanta sarbatoare religioasa iudaica) si in timpul Lunii Sfinte a Ramadanului (la musulmani) Egiptul lanseaza un contraatac peste Canal iar in cateva ore mii de soldati egipteni reusesc sa treaca in Sinai. Protejati fiind de o umbrela antiaeriana, trupele egiptene captureaza celebra linie de fortificatii israelita Bar-Lev. Trupele israelite au fost luate prin surprindere iar victoria a fost totala.
Pe la mijlocul lunii octombrie, sprijinit de americani, Israelul reuseste sa incercuiasca unitatile egiptene aflate in imprejurimile Suezului, moment in care ONU impune incetarea focului si o linie de trupe ONU patruleaza intre cele doua tabere.
In schimbul sprijinului acordat, USA cere Israelului flexibilitate in negocieri. Astfel, sub auspiciile Sectretarului de Stat American Henry Kissinger, Israelul si Egiptul au negociat retragerile succesive ale Israelului, astfel incat acesta a fost in final nevoit sa admita ceea ce nu dorise inainte de razboi. USA a mizat pe influenta sa asupra Israelului in dorinta de a se substitui URSS aflat in pozitia de aliat al Egiptului.
Sadat a inteles ca razboaiele nesfarsite cu Israelul nu mai puteau continua, atat din ratiuni economice cat si morale (prea multe vieti pierdute). Desi actiunile militare din 6 octombrie au insemnat foarte mult pentru moralul populatiei egiptene, sansele de suprimare a statului Israel erau nule. Sadat a considerat ca nevoile stringente ale Egiptului la vremea respectiva erau cele legate de dezvoltarea propriei economii si politica interna.  
Urmand Acordurile de Dezarmare din 1974-1975, Sadat a demonstrat mult curaj si deschidere in momentul deciziei de a vizita Ierusalimul in noiembrie 1977. Vizita sa in Israel a fost urmata de invitatia Presedintelui SUA Jimmy Carter de a se alatura negocierilor trilaterale Sadat-Carter-Begin(Primul ministru israelian) la Camp David in Septembrie 1978. Intelegerile au condus la semnarea in Martie 1979 a Tratatului de Pace dintre Egipt si Israel si castigarea Sinaiului de catre Egipt in 1982.
Pacea a fost posibila atat datorita realismului lui Sadat cat si oportunitatii pe care Menahem Begin-Primul Ministru israelian- o vedea in negocierea pacii cu cel mai mare dusman al Israelului, fara a face concesii in ce priveste problema palestiniana.
Negocierile au fost insa dure. Sadat a refuzat sa cedeze vreun cmp din Sinai in timp ce Begin a refuzat sa discute subiectul palestinian iar interemdeiarii americani au fortat  solutia de compromis: Egiptul va ramane cu intreaga penisula Sinai cu conditia de a nu se mai implica activ in cauza palestiniana. Desi pozitia lui Sadat a fost una extrem de dificila, decizia i-a fost usurata de atitudinea Organizatiei pt Eliberarea Palestinei care a incercat boicotarea necogierilor si a refuzat sa recunoasca statul Israel si sa se supuna Rezolutiei 242 a Consiliului de Securitate ONU. Palestinienii, irakienii, sirienii si alte natii, incurajate de URSS au creat un „front de opozitie” refuzand recunoasterea Israelului si boicotand Egiptul.

Perioada lui Sadat a fost una de schimbari politice, economice si sociale, iar sectorul privat ia avant o data cu implementarea politicii „portilor deschise”. Astfel, economia tarii se reaseaza pe principiile economiei de piata abandonand schemele socialiste utopice introduse de Nasser.
Politica externa a lui Sadat si tratatul de pace cu Israelul au atras insa criticile intelectualilor iar liberalizarea economiei a fost perceputa de acestia ca o intoarcere de la dezideratele Revolutiei.
Disponibilitatea presedintelui egiptean de a face pace cu Israelul a fost interpretata de celelalte state arabe ca o tradare a „Cauzei” si sanctionata oficial prin excluderea Egiptului din Liga Araba in 1979, sediul central al acesteia mutandu-se de la Cairo la Tunis, Egiptul fiind readmis abia in 1989.
Sinaiul a fost ulterior restituit Egiptului insa negocierile egipteano-israeliene in problema palestiniana au progresat foarte putin.

In 1981 Sadat s-a confruntat cu o opozitie crescanda chiar in interiorul Egiptului datorata fundamentalistilor musulmani care se opuneau oricarei negocieri cu Israelul. Raspunsul presedintelui a fost insa ferm si dur, dispunand arestarea a sute de oponenti si reintroducand cenzura presei. In acest context, in luna octombrie a aceluiasi an, Sadat a fost asasinat de fanaticii islamisti ai „Fratiei musulmane” in timpul paradei militare anuale care comemora victoria din 6 Octombrie.

Mubarak
Vice presedintele Mohammed Hosny Mubarak i-a succedat lui Sadat la presedintia tarii si este in functie de atunci fiind reales din 6 in 6 ani. Surse neoficiale afirma adesea ca succesorul actualului Presedinte va fi fiul sau cel mic, Gamal, activ implicat in viata politica a tarii.
Reformele economice din aceasta perioada au avut drept scop diversificarea finantarii pentru investitii productive in industrie si agricultura si largirea bazei economice prin promovarea investitiilor locale, arabe si internationale. Procesul privatizarii a inceput si s-a desfasurat cu succes, bursa de valori s-a revigorat iar programele de reforma cu FMI si Banca Mondiala au fost initiate. Cu toate acestea, Egiptul, ca cea mai mare natiune araba, continua sa fie o natiune saraca cu multe provocari economice.
In ciuda presiunii arabe, Egiptul a aderat la cerintele Tratatului de Pace cu Israelul desi pacea nu este foarte populara intre egipteni, ea fiind mai curand o „pace rece” fara intense schimburi comerciale sau relatii de afaceri. Media egipteana este foarte critica la adresa Israelului, mai ales in ce priveste tratamentul aplicat palestinienilor.
In politica externa, Egiptul a avut adesea rolul de mediator intre Israel si palestinieni, in cadrul anevoiosului proces de pace si gradual a iesit din izolarea impusa de „frontul de opozitie”. Impreuna cu alte state arabe moderate, Egiptul a participat adesea la modelarea initiativelor diplomatice arabe de mentinere a pacii in Orientul Mijlociu.

 all rights reserved © egiptul prin ochii nostri